Obiceiuri legate de viața omului
Nașterea
„Femeia însărcinată, care
urma să aducă pe lume o nouă ființă, în preajma acestui moment se pregătea
trupește și sufletește (dacă faptul acesta nu venea pe neașteptate, căci de
multe ori nu mai țineau socoteala zilelor din cauza lucrului mult ce-l aveau de
făcut). Cu câtva timp înainte, în zi de
duminecă, mergând la Biserică se spovedea
la preot și se împărtășea cu Trupul și Sângele
Domnului, ca să poate trece cu bine peste clipele grele ale facerii, ale
nașterii.
În vechime, neexistând
case de naștere, femeile nășteau acasă sau, de multe ori, unde le apuca ceasul.
La femeie acasă era chemată una din moașele satului, care o ajuta în acele clipe.
Cele care făceau acest lucru și despre care se mai știa, înainte de a exista
casa de nașteri la dispensar, erau Broșoi Ghizela și Robos Nastasia - Țâtâia. (Informație
obținută de la Stanciu Ilona)
După ce trecea momentul nașterii, moașa
venea trei zile la rând de scălda copilul. Acum, la ușa casei, se punea o cruce
făcută din pânză roșie, să nu se spurce copilul și cel rău să nu se apropie de
el. Această cruce din pânză era de dimensiune mică și se punea pe partea de
intrare a ușii. (Informație de la Lenuța Moldovan)
Prima scăldare a noului născut se făcea,
cum am spus, de moașă trei zile la rând, în covata de lemn. Se folosea apă
curată din fântână, care se fierbea, apoi se turna în covata unde era introdus
copilul și se spăla. Apa din scăldătoare nu era aruncată la întțmplare, ci se
arunca în grădina cu flori sau la rădăcina pomilor, să nu calce nimeni pe ea,
să-i facă rău copilului. (Informații de la Rujita Lucreția a Fluierului și
Mureșan Lucreția a Diacului)
După spălare, copilul era înfășat în scutece
care erau făcute din cârpe rupte din poalele de pânză ori din mânecile de la
cămeșe. (Informații de la Mureșan Lucreția – diecița)
 |
Sursa foto:
https://perfectwedd.wordpress.com/2011/01/23/traditiile-nasterii-la-romani/
|
Scutecele, după spălare, se uscau în
casă, iar când se uscau afară nu era voie să rămână seara, să nu asfințească
soarele pe ele, Doamne ferește, că se puteau întâmpla lucruri rele. Dacă rămânea
cumva afară după asfințitul soarelui de la colțul casei, scutecele scuturându-se,
se rosteau cuvintele: „așa să piară răul cum a asfințit soarele”. (Informații
de la Rujita Lucreția)
În situații deosebite se practica descântatul.
De exemplu, s-a născut un copil cu tot corpul plin de păr și au apelat la o
practică aparte: în cuptorul cocător au fost introduse 9 șomoioage de fân când
acesta era încins, după care, pe lopata de pită a fost introdus (băgat) în
cuptor copilașul, rostindu-se un descântec: „așa să se curățească copilul
acesta (N) cum s-o curățit șomoiogul” și acesta fiind repetat de 9 ori și așa a scăpat copilul de părul cel
mare cu care s-a născut. (Informație de la Rujita Lucreția)
Femeile lehuze, timp de șase săptămâni
stăteau în casă, nu mergeau la fântână sau la alte lucruri. Nu treceau nici
pragul casei timp de șase săptămâni. După această perioadă, femeia mergea la
biserică, unde ducea și noul născut, iar preotul îi citea molitfa. Pentru
femeie se citea rugăciunea la ușa bisericii (așa se procedează și azi), după
care femeia lehuză putea să intre în biserică, iar copilul era îmbisericit.
Băiatul era dus în altar, unde era închinat în cele patru colțuri al sfintei
mese, iar dacă era fată era închinată doar la icoanele de pe iconostas în față.
Cu aceasta se termina perioada de lehuzie și femeia ieșea din starea de
necurăție.”
Botezul
„De obicei, botezul se făcea după șase
săptămâni, iar atunci când starea sănătății era șubredă, spre a nu muri copilul
nebotezat, era dus înaintea acestei perioade și se boteza, ori dacă starea
sănătății era foarte rea, copilul era stropit cu apă sfințită, din casă, în
numele Sfintei Treimi, spre a nu muri necreștin. Dacă trăia, era dus apoi la
biserică și săvârșit botezul după rânduială. Copilul la botez era dus de nașă
și de moașă sau, în lipsa moașei, îl ducea o rudenie apropiată, dar nu nașa. Când începea botezul, copilul era luat de
nașa de botez, care, de obicei, era și nașa de cununie a părinților și
răspundea la lepădările ce se făceau și rostea „Crezul”. Copilul, când se ducea
la botez, era învelit într-un căpeteri înfităuat – pânză de cânepă cu fitău –
pus pe pat. La botez se mai ducea un canceu cu apă și busuioc precum și o rudă –
1 m de geolgiu galben – cu care ea înfășat pruncul după botez. (Informații de
la Rujita Lucreția)
 |
| Chinteni |
Numele copilului se punea după numele
tatălui la băiat și după mamă a fetei, ori după alte rudenii apropiate.
De la botez copilul era adus acasă de
nașă și dat mamei să-l aibă în grijă și să-l crească cu dragoste, în frică de
Dumnezeu. După toate acestea, urma masa de petrecere în cinstea celui botezat,
cinstindu-se cu mâncare și băutură rudeniile prezente.
Copiii erau alăptați, de obicei, un an
și mai mult, când mama avea lapte, apoi era înțărcat. În timpul alăptării,
uneori, mama îi descânta copilului, sau când îl adormea, să adoarmă mai repede,
în murmurul glasului mamei. Cântece care astăzi s-au pierdut în totalitate și
fiind necunoscute la noi în sat.
Existau diverse jocuri pe care părinții
adesea le foloseau spre destinderea copiilor lor, uitate astăzi, de asemenea,
în totalitate.”
Extras din Monografia satului Chinteni, pr. Simion
Abraham
