Rânduieli. Moartea și Înmormântarea

              Moartea ca ritual de trecere

„Mai mult decât oricare dintre celelalte obiceiuri legate de momentele importante ale trecerii omului prin viaţă (naştere, nuntă), cele legate de moarte au păstrat credinţe şi practici străvechi, precreştine, cărora li s-au adăugat, cu timpul, şi altele mai noi, impuse de biserică.“ Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești

Din cele mai vechi timpuri, moartea este percepută ca fiind un prag care separă două lumi: lumea reală și lumea spirituală.

Riturile funerare variază în funcție de popor, de zone etnofolclorice (chiar subzone), de vârsta, sexul și poziția socială a celui decedat.

Cultura tradițională ne prezintă această trecere ca fiind „ultimul drum” și toate actele rituale practicate corespund unei călătorii.

În cadrul ceremonialului funerar atât casa cât şi gospodăria sunt încărcate spiritual, porțile, ferestrele, pragul casei și streașina reprezentând locuri de trecere.

*

În continuare, despre practici legate de acest ultim prag al vieții pământești în comuna Chinteni, conform „Înmormântarea” din Monografia satului Chinteni – Pr Simion Abraham.

Biserica de lemn (monument istoric)
și cimitirul din satul Vechea,
Comuna Chinteni

Înmormântarea

Moartea este un fenomen care îi înspăimântă pe toți oamenii.

De obicei, se crede că omul vârstnic, înainte de trecerea în veșnicie, trebuie să treacă prin anumite suferințe. Când starea de sănătate se agravează, este chemat preotul pentru a-l spovedi și a-l dezlega prin rugăciuni specifice. Este foarte important ca cel aflat pe patul de moarte să primească Sfânta Împărtășanie ca merinde pentru viața veșnică. Se întâmplă ca, uneori, preotul să fie chemat prea târziu, deoarece cu bolnavul căzut în inconștiență nu se mai poate comunica, fapt care îngreunează misiunea preotului.

Familia este cea care, de regulă, are grijă ca bolnavul să nu moară fără lumânare aprinsă, care, fie este pusă în mâna muribundului, fie o ține cineva apropiat.

După ce moare, lumânarea se pune într-un vas, apoi se anunță familia și rudele mai apropiate, după care încep pregătirile pentru înmormântare.

Pregătirea mortului

Trupul celui decedat se spală cu apă curată, se îmbracă cu haine noi, pregătite din timp de cei ai casei.

Spălarea și îmbrăcarea se face de către un bărbat, dacă cel decedat este bărbat și de către o femeie, dacă este femeie. În sat, odinioară, erau persoane care se ocupau special de acest lucru, apoi s-a ocupat familia sau o rudă mai apropiată.

După ce mortul a fost îmbrăcat, era așezat pe dușumea în cea mai curată și răcoroasă încăpere, unde nu se intra decât pentru a aprinde lumânarea.

Familia vorbește cu clopotarul care vestește trecerea din această viață prin tragerea clopotelor. Dacă moartea s-a produs până la amiază, se vestește imediat ce acesta a fost anunțat. Dacă, însă, moartea a survenit în cursul după amiezii, ori spre seară, sau noaptea, clopotele se trag în zorii zilei următoare.

Pentru a vesti moartea cuiva, clopotele se trag prin trei întreruperi ale clopotului mare, pentru bărbați, iar ale clopotului mic, pentru femei. Apoi, de trei ori pe zi: în revărsatul zorilor, la 7-8 dimineața și la ora 12. Cetățenii de etnie maghiară din Chinteni trag clopotele pentru cel adormit și seara.

Clopote...

Acum se aduce sfeșnicul de la biserică, se pune în camera unde este mortul și, când se  trag clopotele, se aprinde lumânarea.

În Chinteni, s-a împământenit obiceiul ca, de fiecare dată când moare cineva, să se tragă clopotele tuturor celor patru biserici existente în sat.

Familia se îngrijește să cheme groparii. De obicei, cei care sapă groapa sunt 5-6 bărbați, rude ale celui decedat, care încep săpatul gropii în ziua decesului și îl termină în ziua înmormântării.

După cumpărarea „sălașului” (sicriului), cu toate cele necesare, se așează mortul cu fața în sus și cu mâinile pe piept. Există obiceiul ca în sicriu să se pună un pieptene și bani, pentru plata celor 24 de vămi prin care trece sufletul (inf. S. I.).

În fiecare zi, la trasul clopotelor, cei apropiați se adună în jurul mortului, aprind lumânarea și rostesc fiecare: „Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!”, făcându-și semnul crucii.

În cele trei zile, până la înmormântare, mortul este jelit de către familie și rude apropiate, în haine negre, apoi jelirea continuă șase săptămâni, până se pune parastas, după care, un an, până când se pune, din nou, parastas. Se obișnuiește ca parastasul să fie pus și la șase luni.

Priveghiul

Seara, după ce groparii au cinat, se face priveghiul mortului, la care participă familia, rudele, vecinii și prietenii din sat. Dacă este prezent și preotul, se face o rugăciune pentru mort, apoi se înfiripează o discuție despre viața mortului.

Până nu demult, în asemenea ocazii, în serile de priveghi se practica jocul de cărți: „filcăi”, „șeptică”, „șaizecișișase”. Dacă mortul era mai tânăr, jocul se întinde până aproape de ziuă când cei rămași plecau amețiți de noaptea nedormită și de alcoolul consumat. Această practică necreștinească a fost înlăturată, chiar dacă cu greu.

Prohodul

În ziua a treia are loc slujba înmormântării.

După ce s-a terminat de săpat groapa, la amiază, când se trag clopotele pentru mort, groparii vin la biserică, iau șase prapori, roșii și negri, pe care îi duc la casa mortului. Împreună cu aceștia merg preotul, diecii și sfătul. La intrarea în curtea unde este înmormântarea se spune: „Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!” și se răspunde: „Ierte-l Dumnezeu!”.

Întrând în casă unde, în jurul sicriului, se află familia și câți mai încap pe lângă aceasta, preotul cu diecii fac o scurtă rugăciune, numită „Panihida mică”. La sfârșitul acesteia, preotul taie în semnul crucii, cu o foarfecă aflată la căpătâiul mortului, „fatiolul” (voalul) de pe fața mortului, îl stropește cu apă și vin, după care se pune capacul sicriului, bătându-se în cuie. Apoi, mortul se scoate din casă cu picioarele înainte și se așează în curte sau în șură, pe o masă pregătită înainte cu lipidee frumos țesute.

Prohodul continuă afară, în prezența celor veniți să conducă mortul pe ultimul drum.

În timpul prohodului ard patru lumânări ținute de copilași, doi la cap, doi la picioarele mortului, iar la cap arde și lumânarea din sfeșnic, la care sunt legate o „ștergură” (ștergar) și un colac.  

Dacă slujba este în curte, sicriul este însoțit de cei patru prapori (de care sunt legate câte un ștergar și câte un colac), ținuți de patru bărbați care îi vor duce tot drumul, până la groapă.

Înspre sfârșitul prohodului, preotul rostește predica, un cuvânt de învățătură și de mângâiere pentru familie, apoi iertăciunile, prin care, în numele celui care pleacă, își ia rămas bun și iertare de la familie, rudenii, prieteni și vecini.

După toate acestea, mortul este scos din curte și, astfel, prin citirea Sfintei Evanghelii în fața porții, se formează cortegiul funerar care va merge până la „temeteu” (cimitir).

În drum așteaptă căruța pregătită pentru a prelua sicriul, iar peste acesta se așezau coroanele aduse în memoria celui adormit. O parte dintre acestea sunt duse de copii, aceștia grupându-se în fruntea cortegiului, imediat după cruce, care este dusă de o persoană dinainte stabilită.

În urma copiilor cu coroane, sunt rânduiți bărbații care au săpat groapa și care, acum, duc praporii.

După prapori, se organizează toți bărbații prezenți, câte patru pe fiecare rând. Grupul care urmează este format din preot, dieci și sfăt (acesta duce sfeșnicul care a stat la căpătâiul mortului în timpul prohodului din curte). Imediat după aceștia este căruța mortuară, în urma căreia se află familia și rudeniile apropiate, iar de-o parte și de alta a sicriului, cei care duc mortul. Cortegiul se încheie cu femeile prezente la înmormântare, în această formă pornindu-se, în pas liniștit, înspre cimitir, în timp ce se intonează: „Sfinte Dumnezeule...”, precum și alte cântări specifice, în pauzele dintre evanghelii.

De cele mai multe ori, drumul care trebuie parcurs este destul de lung, iar atunci când sicriul era dus pe „capre” (suporturi din lemn, special confecționate pentru acest scop) se făceau opriri mai multe pentru a se citi din Sf. Evanghelie. Aceste opriri se numesc „stări” sau „stâlpi” și, uneori, erau solicitate 12 opriri (după numărul evangheliilor) rânduite de către familie.

Azi nu mai solicită nimeni un număr anume de stări, dar se fac, de regulă, la intersecția a două drumuri, în fața bisericilor și, în cele din urmă, la intrarea în cimitir, unde se citește pericopa evanghelică a Sf. Ev. Ioan, cap. 10, v. 10: „Eu sunt ușa...”.

De la poarta cimitirului, sicriul este dus până lângă groapă, unde preotul îngenunchează lângă acesta pe un ștergar adus special și citește „rugăciunile de dezlegare”. Apoi, sicriul este coborât în mormânt în timp ce se cântă troparul: „Când Te-ai coborât la moarte, Cela ce ești viața cea fără de moarte...”.

Când sicriul a fost așezat în groapă și sunt scoase funiile cu care a fost coborât, preotul pecetluiește mormântul cu o lopată, însemnând în forma Sfintei Cruci: „până la cea de-a doua venire a lui Iisus”, apoi aruncă cenușa din cădelniță în mormânt, iar cei prezenți aruncă câte o mână de țărână.

Acum, cel care a început săpatul gropii primește o găină care se dă peste mormânt. Groparii acoperă groapa, aranjează mormântul peste care se așează coroanele, iar la căpătâi se pune crucea din lemn sau metal.

În timpul celor trei zile de la moarte, se organizează înmormântarea și se pregătește masa de pomenire.

La masă sunt invitați, alături de preot, dieci și sfăt, toți cei care au participat la înmormântare. Până în urmă cu câțiva ani, această masă se servea în curtea casei celui plecat.

După întoarcerea acasă, în timp ce preotul săvârșea Sfeștania în încăperea unde a stat mortul, participanții erau așezați la masă. Când vine preotul, acesta ridică „paosul”, parastasul, cu cântările cuvenite și, așezat în capul mesei, binecuvântează bucatele care se vor servi.

Mâncarea care se servește este „de dulce”. Pentru a se evita mâncarea de post, nu se prea fac înmormântări miercurea sau vinerea.

În ultima vreme, după multe insistențe, în perioada posturilor mâncarea se face „de post”.

La terminarea mesei, când ies din curte, participanții primesc câte un colăcel – pomană pentru sufletul mortului.

În vremuri mai îndepărtate, se obișnuia ca a treia zi de la înmormântare să se facă iarăși sfeștanie cu ridicarea Parastasului în camera în care a decedat persoana respectivă, apoi se servea, din nou, mâncare rudelor, vecinilor și celor nevoiași. Această masă se numea „cina de-a treia seară”.

La șase săptămâni, la șase luni și la un an se punea Parastas la biserică. Se obișnuia, apoi, ca în Postul Mare, în sâmbetele morților, să se plătească„ pomul” pentru cei care au murit în intervalul de la Înviere până la începutul Postului Mare. Această rânduială constă în săvârșirea Sfintei Liturghii în fiecare sâmbătă, iar pentru aceasta se fac prescuri de fiecare dată. Aceasta se încheie în „Joia Mare”, joia din Săptămâna Patimilor când, după Sfânta Liturghie se face „sfințirea pomilor”.

În vechime, pomul se făcea dintr-o ramură de prun care se încărca cu fructe, dulciuri și prune uscate înșirate pe ață. Într-o coșarcă, erau așezate pomenile: un cozonac mai mare, o scară și o cruce din același aluat, precum și alte „pomene” mai mici, un ștergar, o sticla cu vin, o cană, o farfurie și o lingură. Toate acestea se păstrează până astăzi, doar că acum nu se mai împodobește ramura de pom.

În situația în care mor copii mici, care nu au împlinit încă vârsta de șapte ani, slujba înmormântării est diferită, mai scurtă și fără ca preotul să citească iertăciuni. Dacă pruncul s-a născut mort sau nu a fost încă botezat, nu se face slujba înmormântării.

Un colț al cimitirului din Chinteni

O altă situație diferită este atunci când moare un fecior neînsurat sau o fată nemăritată. În această situație, pregătirile se fac ca pentru o nuntă. În această situație, cei morți se pun în sicriu îmbrăcați mire sau mireasă, cu floare în piept și cunună pe cap (mireasa). Toate celelalte sunt după rânduiala înmormântării celor adulți, dar lângă sicriu și în jurul lui sunt mulți tineri. Aceștia îi vor duce la groapă, ca fetele și feciorii – chemători- la nuntă. 

O înmormântare deosebită se face pentru sinucigași. Pentru aceștia nu se trag clopotele la biserică (au fost situații în care familia a tăinuit sinuciderea și s-au tras clopotele.  În această situație, clopotele trebuie resfințite). În aceste situații, participarea preotului este redusă, făcând o scurtă rugăciune, doar cu patrafirul pe gât, fără să rostească predica și iertăciunile. Cel mort este dus la groapă în marginea cimitirului, se face pecetluirea mormântului și, după rugăciunea Tatăl nostru, creștinii prezenți sunt îndemnați să se ferească de asemenea ispite. Pentru mângâierea familiei, în casa celui care s-a sinucis se săvârșește Sfeștania, pentru binecuvântarea casei și a gospodăriei. 

Maria Golban Șomlea, după „Înmormântarea” din Monografia satului Chinteni – Pr Simion Abraham

 

 

Rânduieli. Căsătoria și Nunta

 

Nunta din Chinteniul de altădată

Unul dintre cele patru praguri de trecere din viața omului este nunta. Act ceremonial de inițiere și integrare, corespondent căsătoriei, acesta deținea în trecut multiple roluri, astfel că, pe lângă cel social, o deosebită importanță îl aveau cel economic dar și cel estetic.

Întemeierea unei familii constituia un întreg sistem de semne, conotații magico-simbolice, coduri și limbaje artistice, toate sub semnul sacrului.

*

Ca în cazul tuturor comunităților tradiționale, și pentru Chinteniul de odinioară ritualul nunții reprezenta un moment însemnat care determina participarea unui mare număr de săteni la bucuria comună.

Așadar, când un fecior și o fată se plăceau și stabileau că se vor lua (căsători),  feciorul, însoțit de tată, sau altă rudenie, mergea la părinții fetei în pețit. După ce avea loc înțelegerea asupra căsătoriei, se stabilea zestrea fetei, care era constituită din pământ, animale, lucruri țesute și cusute în casă de fată și mama acesteia, apoi se stabileau data nunții,  chemătorii și chemătoarele, precum și stegarii și stegărițele.

Chemătorii erau tineri aleși de către miri, 2-4 feciori și 2-4 fete, care mergeau prin sat și invitau la nuntă.

Chemători și stegari

„Fetele, chemătoarele miresei, erau îmbrăcate în chemeși albe, largi la mâneci, cu fodri la grumaz, pumnușei și bumbi negri la chemeșe, bertiță cu mărgele galbene și bumbuște roz, rotie, laibăr și două șurțuri, cel deasupra în negru cu chituși.

Feciorii purtau chemeșe albă cu laibăr negru, cizme, clop cu bertiță tot cu mărgele și bumbuști, precum și pană de hârtie albă încrețită. Steagul pe care-l purtau era cu zurgălăi în vârf și jos cu pânză colorată numit palțău. Acest palțău era făcut și împodobit de chemătoare cu sasău. În vârf, cu hârtie de stelajie încrețită și șolonguri împrumutate de la unguri. Feciorii mai aveau o năframă de păr, neagră cu flori, pusă în diagonală de la umărul drept la coapsa stângă.

Temătorii, cu o săptămână înaintea nunții, umblau prin sat, din casă în casă (cu palțăul împodobit frumos). Chemând la nuntă umblau în grup câte doi. La intrarea în casă rostea unul dintre ei: „Aflăm pe Dumnezeu cu dumneavoastră!”, iar gazda răspundea: „Dumnezeu v-o adus!” și chemătorul continuă: „Tot cuvântul este de la Milostivul Dumnezeu și de la Maica luminată care a bucurat lumea toată și de la 12 apostoli, și anume măritul mire și mărita mireasă care vă invită pe duminica dimineață la un scaun de hodină, la un pahar de băutură și la mai multă voie bună, cu mai mulți oameni dimpreună!”

Celălalt chemător rostea și el:

„Poate vorbe ar fi mai multe

Dar noi nu le știm răspunde

C-aveți fete și feciori

Și vom fi folositori”.

Cei chemați răspundeau: „Dumnezeu să le ajute și să lei deie noroc!”.

Informație primită de la Mureșan Alexandru a Păpucului.

„Dacă erau patru fete și patru feciori care chemau la nuntă, apoi toți patru erau și stegarii și stegărițele, care aveau steagul frumos împodobit. Acesta era făcut pe același model cu palțăul dar avea întinsă o năframă colorată pe care erau cusute tot felul de prime colorate și zurgălăi”.

Informație primită de la Moldovan Lenuța.

În trecut, portul mirilor nu era unul special, acesta era un costum național. Astfel, mirele era îmbrăcat cu cămașă albă cu bumbi negri, laibăr, pantaloni prici (strânși pe picior sub genunchi), cizme cu turiac tare și clop cu pană. Mireasa era îmbrăcată cu cămașă peste cot, rochie largă colorată, vizitcă (cămașă strânsă în talie), șurț alb, cunună albă și balț (voal) lung, cizme negre cu turiac tare.

Tinerii își alegeau nănașii (nașii) dintre oamenii de frunte ai satului, rudenii sau prieteni, condiția esențială era să fie căsătoriți.

Sarcinile nașei erau să asigure lumânările, panglica, pișcoturile și mierea, obicei păstrat și în prezent.

*

Alaiul de nuntă pornea dimineața de la casa mirelui, în frunte cu starostele care avea într-o mână un colac din făină de grâu, împletit, legat cu o ștergură (ștergar) cusută cu motive populare, iar în cealaltă mână, oiaga (sticla) cu jinars (țuică) cu care închina celor care îi întâmpinau pe drumul înspre casa miresei, apoi înspre biserică.

Staroste, stegari și chemători

Îmbrăcămintea starostelui, într-o asemenea zi, era constituită din pantaloni prici (strânși pe picior sub genunchi), cămașă albă, largă, clop cu pană de mușcată creață, roșie  (pana roșie de mușcată era purtată și de ceilalți nuntași din alai), iar în picioare, cizme cu turiac tare.

După staroste, venea steagul scuturat de cei patru feciori – stegari. Din alai făceau parte fete, feciori și rude care, împreună, alternau strigăturile până la casa nașilor pe care îi luau și, în această structură, parcurgeau drumul înspre mireasă, cântând și chiuind:

„Noi merem după mireasă

De-om găsi-o somnoroasă

Om lăsa la mă-sa acasă

Să o deie dup-un domn

Să să sature de somn”.

Alai în drum înspre mireasă

Ajungând la casa miresei, mirele împreună cu cei care-l însoțeau erau întâmpinați cu poarta închisă. Aici se schimbau câteva replici, se chiuia apoi li se deschidea poarta și se intra în casă unde era tânăra mireasă. Starostele rostea câteva cuvinte către părinții fetei, de care se despărțea prin cununie, iar fetele și femeile continuau strigăturile:

„Mireasă cunună albă

La toată lumea ești dragă.

Miresuță cu cunună

Hainele pe tine sună

Să cunoaște că ești bună.

Da nici mă-ta n-o fost rea

Că te-o făcut frumușea.

Ie-ți mireasă iertăciune

De la mamă-ta și-i spune:

Mamă, te rog să mă ierți

Că de azi nu mă mai vezi,

Apă rece nu-i mai bea

Adusă de mâna mea!

Cântă cucu sus, pă poartă,

Rămas bun, mama și tată,

Rămas bun, pragu-l pășesc

După omul ce-l iubesc.

Mireasă, cununa ta

Dă-o de-a roticuța

Pân ocol, pă la mă-ta.

Unde-a sta cununa-n loc,

Să răsară busuioc

Să-și puie feciorii-n clop.

Frunză verde de sasău

Măi, mire, mirele meu,

Astă vară la cosit,

Mândră floare ți-ai găsit!

Nu-i floare crescută-n iarbă,

Că-i dintre oameni de treabă.

Și nu-i floare de pe rât,

Ție de batjocorit.

Că de nu-i griji-o bine,

Or aduce-o de la tine

Și or răsădi-n fereastră

Or da l-altu de nevastă.

Poți umbla-apoi năcăjit

Să te ierte c-ai greșit”.

Pe drum spre biserică și apoi la întoarcere, se obișnuia a se lega drumul mirilor. Doi, trei bărbați ieșeau în întâmpinarea acestora și întindeau un lanț înaintea alaiului, oprindu-i trecerea. Cu această ocazie, în timp ce se făcea tocmeala pentru dezlegarea drumului și se plătea, de obicei, jinars (special pregătit de acasă), se striga din nou:

 „Slobozâțâ-ne drumu

Că vinim cu alaiu,

Slobozâțâ-ne calea

Că vinim cu mireasa.

Nu ne țâneți mult în drum

C-a lua cununa scrum,

Nu ne țâneți mult în loc

C-a lua cununa foc!”

Legatul drumului

Drumul continuă apoi spre biserică unde se strigă:

„Noi merem la cununie

Dumnezeu cu noi să fie!

De la cununie-acasă

Dumnezeu, cu noi la masă!”

Când alaiul cu mirele, mireasa, nănașii și nuntașii se apropiau de biserică, se striga: „Domule părinte drag

Ieși, fă bine, până-n prag

Și-ți pune și patrașir

Să cununi un trandafir

Și-ți ie-n mân-o cărticică

Să-l cununi c-o floricică!”

După cununie, la ieșirea din biserică și apoi pe drum se striga:

„Frunză verde ca iarba

Mulțumescu-i lui popa

Că ne-o cununat fata!”

Altă femeie striga:

„Vai de mine ce de om

Gândești c-onflorit un pom

Câte muieri îs de treabă

Tăte-o ieșit să ne vadă!”

Mirele și mireasa împreună cu mama acesteia și cu starostele

Ajunși la locul unde se desfășura ospățul, mirii și nașii înconjurau masa pe care erau așezate un vas cu grâu și unul cu apă, din care se aruncau peste aceștia, ca simbol al rodniciei.

 În acest timp, fetele din partea mirelui strigau:

„Țâpăm grâu, nu țâpăm pleavă

            Că ni-i mirele de treabă!”

Apoi, cele din partea miresei:

„De vi-i mirele de treabă,

Nici mireasa nu-i de pleavă!”

Cele din partea mirelui:

„Țâpăm grâu, nu țâpăm goz

Că ni-i mirele frumos!”

Ale miresei:

„De vi-i mirele frumos

Nici mireasa nu-i din goz!”

Tot acum se strigă și pentru soacra mare:

„Soacră mare cât un deal

Hai, și ia-ți nora din car!

De nu-ți place cu nurori

Să nu-ți și făcut ficiori

Să-ți și făcut măgheran

Să nu să-nsoare șohan!”

după care, starostele intervenea, adresându-i soacrei mari îndemnul de a-și primi nora.

Soacra o primea cu următoarea strigătură:

„Zi-i țigan cu cetera

Să mă duc să-mi iau nora!

Frunză verde ca iarba

Haida, dragă, la mama

C-așe-o lăsat Dumnezău

Din pământ să iasă apă

Din străin, mamă și tată!

Frunză verde viore

Tu, mireasă, draga me

Bărbatu să ți-l iubești

Și pă părinți să-i cinstești

Că noi de când v-am născut

Tăt pântru voi ne-am zbătut

Și de-acum cât om putea

Tăt pântru voi om lucra

Frunză verde busuioc

S-aveți bine și noroc!”

După acest moment, continua ospățul cu muzicanți, mâncare, băutură și multă veselie.

Maria Golban Șomlea, după „Obiceiuri legate de viața omului”. Nunta, din Monografia satului Chinteni - pr. Simion Abraham