Rânduieli. Căsătoria și Nunta

 

Nunta din Chinteniul de altădată

Unul dintre cele patru praguri de trecere din viața omului este nunta. Act ceremonial de inițiere și integrare, corespondent căsătoriei, acesta deținea în trecut multiple roluri, astfel că, pe lângă cel social, o deosebită importanță îl aveau cel economic dar și cel estetic.

Întemeierea unei familii constituia un întreg sistem de semne, conotații magico-simbolice, coduri și limbaje artistice, toate sub semnul sacrului.

*

Ca în cazul tuturor comunităților tradiționale, și pentru Chinteniul de odinioară ritualul nunții reprezenta un moment însemnat care determina participarea unui mare număr de săteni la bucuria comună.

Așadar, când un fecior și o fată se plăceau și stabileau că se vor lua (căsători),  feciorul, însoțit de tată, sau altă rudenie, mergea la părinții fetei în pețit. După ce avea loc înțelegerea asupra căsătoriei, se stabilea zestrea fetei, care era constituită din pământ, animale, lucruri țesute și cusute în casă de fată și mama acesteia, apoi se stabileau data nunții,  chemătorii și chemătoarele, precum și stegarii și stegărițele.

Chemătorii erau tineri aleși de către miri, 2-4 feciori și 2-4 fete, care mergeau prin sat și invitau la nuntă.

Chemători și stegari

„Fetele, chemătoarele miresei, erau îmbrăcate în chemeși albe, largi la mâneci, cu fodri la grumaz, pumnușei și bumbi negri la chemeșe, bertiță cu mărgele galbene și bumbuște roz, rotie, laibăr și două șurțuri, cel deasupra în negru cu chituși.

Feciorii purtau chemeșe albă cu laibăr negru, cizme, clop cu bertiță tot cu mărgele și bumbuști, precum și pană de hârtie albă încrețită. Steagul pe care-l purtau era cu zurgălăi în vârf și jos cu pânză colorată numit palțău. Acest palțău era făcut și împodobit de chemătoare cu sasău. În vârf, cu hârtie de stelajie încrețită și șolonguri împrumutate de la unguri. Feciorii mai aveau o năframă de păr, neagră cu flori, pusă în diagonală de la umărul drept la coapsa stângă.

Temătorii, cu o săptămână înaintea nunții, umblau prin sat, din casă în casă (cu palțăul împodobit frumos). Chemând la nuntă umblau în grup câte doi. La intrarea în casă rostea unul dintre ei: „Aflăm pe Dumnezeu cu dumneavoastră!”, iar gazda răspundea: „Dumnezeu v-o adus!” și chemătorul continuă: „Tot cuvântul este de la Milostivul Dumnezeu și de la Maica luminată care a bucurat lumea toată și de la 12 apostoli, și anume măritul mire și mărita mireasă care vă invită pe duminica dimineață la un scaun de hodină, la un pahar de băutură și la mai multă voie bună, cu mai mulți oameni dimpreună!”

Celălalt chemător rostea și el:

„Poate vorbe ar fi mai multe

Dar noi nu le știm răspunde

C-aveți fete și feciori

Și vom fi folositori”.

Cei chemați răspundeau: „Dumnezeu să le ajute și să lei deie noroc!”.

Informație primită de la Mureșan Alexandru a Păpucului.

„Dacă erau patru fete și patru feciori care chemau la nuntă, apoi toți patru erau și stegarii și stegărițele, care aveau steagul frumos împodobit. Acesta era făcut pe același model cu palțăul dar avea întinsă o năframă colorată pe care erau cusute tot felul de prime colorate și zurgălăi”.

Informație primită de la Moldovan Lenuța.

În trecut, portul mirilor nu era unul special, acesta era un costum național. Astfel, mirele era îmbrăcat cu cămașă albă cu bumbi negri, laibăr, pantaloni prici (strânși pe picior sub genunchi), cizme cu turiac tare și clop cu pană. Mireasa era îmbrăcată cu cămașă peste cot, rochie largă colorată, vizitcă (cămașă strânsă în talie), șurț alb, cunună albă și balț (voal) lung, cizme negre cu turiac tare.

Tinerii își alegeau nănașii (nașii) dintre oamenii de frunte ai satului, rudenii sau prieteni, condiția esențială era să fie căsătoriți.

Sarcinile nașei erau să asigure lumânările, panglica, pișcoturile și mierea, obicei păstrat și în prezent.

*

Alaiul de nuntă pornea dimineața de la casa mirelui, în frunte cu starostele care avea într-o mână un colac din făină de grâu, împletit, legat cu o ștergură (ștergar) cusută cu motive populare, iar în cealaltă mână, oiaga (sticla) cu jinars (țuică) cu care închina celor care îi întâmpinau pe drumul înspre casa miresei, apoi înspre biserică.

Staroste, stegari și chemători

Îmbrăcămintea starostelui, într-o asemenea zi, era constituită din pantaloni prici (strânși pe picior sub genunchi), cămașă albă, largă, clop cu pană de mușcată creață, roșie  (pana roșie de mușcată era purtată și de ceilalți nuntași din alai), iar în picioare, cizme cu turiac tare.

După staroste, venea steagul scuturat de cei patru feciori – stegari. Din alai făceau parte fete, feciori și rude care, împreună, alternau strigăturile până la casa nașilor pe care îi luau și, în această structură, parcurgeau drumul înspre mireasă, cântând și chiuind:

„Noi merem după mireasă

De-om găsi-o somnoroasă

Om lăsa la mă-sa acasă

Să o deie dup-un domn

Să să sature de somn”.

Alai în drum înspre mireasă

Ajungând la casa miresei, mirele împreună cu cei care-l însoțeau erau întâmpinați cu poarta închisă. Aici se schimbau câteva replici, se chiuia apoi li se deschidea poarta și se intra în casă unde era tânăra mireasă. Starostele rostea câteva cuvinte către părinții fetei, de care se despărțea prin cununie, iar fetele și femeile continuau strigăturile:

„Mireasă cunună albă

La toată lumea ești dragă.

Miresuță cu cunună

Hainele pe tine sună

Să cunoaște că ești bună.

Da nici mă-ta n-o fost rea

Că te-o făcut frumușea.

Ie-ți mireasă iertăciune

De la mamă-ta și-i spune:

Mamă, te rog să mă ierți

Că de azi nu mă mai vezi,

Apă rece nu-i mai bea

Adusă de mâna mea!

Cântă cucu sus, pă poartă,

Rămas bun, mama și tată,

Rămas bun, pragu-l pășesc

După omul ce-l iubesc.

Mireasă, cununa ta

Dă-o de-a roticuța

Pân ocol, pă la mă-ta.

Unde-a sta cununa-n loc,

Să răsară busuioc

Să-și puie feciorii-n clop.

Frunză verde de sasău

Măi, mire, mirele meu,

Astă vară la cosit,

Mândră floare ți-ai găsit!

Nu-i floare crescută-n iarbă,

Că-i dintre oameni de treabă.

Și nu-i floare de pe rât,

Ție de batjocorit.

Că de nu-i griji-o bine,

Or aduce-o de la tine

Și or răsădi-n fereastră

Or da l-altu de nevastă.

Poți umbla-apoi năcăjit

Să te ierte c-ai greșit”.

Pe drum spre biserică și apoi la întoarcere, se obișnuia a se lega drumul mirilor. Doi, trei bărbați ieșeau în întâmpinarea acestora și întindeau un lanț înaintea alaiului, oprindu-i trecerea. Cu această ocazie, în timp ce se făcea tocmeala pentru dezlegarea drumului și se plătea, de obicei, jinars (special pregătit de acasă), se striga din nou:

 „Slobozâțâ-ne drumu

Că vinim cu alaiu,

Slobozâțâ-ne calea

Că vinim cu mireasa.

Nu ne țâneți mult în drum

C-a lua cununa scrum,

Nu ne țâneți mult în loc

C-a lua cununa foc!”

Legatul drumului

Drumul continuă apoi spre biserică unde se strigă:

„Noi merem la cununie

Dumnezeu cu noi să fie!

De la cununie-acasă

Dumnezeu, cu noi la masă!”

Când alaiul cu mirele, mireasa, nănașii și nuntașii se apropiau de biserică, se striga: „Domule părinte drag

Ieși, fă bine, până-n prag

Și-ți pune și patrașir

Să cununi un trandafir

Și-ți ie-n mân-o cărticică

Să-l cununi c-o floricică!”

După cununie, la ieșirea din biserică și apoi pe drum se striga:

„Frunză verde ca iarba

Mulțumescu-i lui popa

Că ne-o cununat fata!”

Altă femeie striga:

„Vai de mine ce de om

Gândești c-onflorit un pom

Câte muieri îs de treabă

Tăte-o ieșit să ne vadă!”

Mirele și mireasa împreună cu mama acesteia și cu starostele

Ajunși la locul unde se desfășura ospățul, mirii și nașii înconjurau masa pe care erau așezate un vas cu grâu și unul cu apă, din care se aruncau peste aceștia, ca simbol al rodniciei.

 În acest timp, fetele din partea mirelui strigau:

„Țâpăm grâu, nu țâpăm pleavă

            Că ni-i mirele de treabă!”

Apoi, cele din partea miresei:

„De vi-i mirele de treabă,

Nici mireasa nu-i de pleavă!”

Cele din partea mirelui:

„Țâpăm grâu, nu țâpăm goz

Că ni-i mirele frumos!”

Ale miresei:

„De vi-i mirele frumos

Nici mireasa nu-i din goz!”

Tot acum se strigă și pentru soacra mare:

„Soacră mare cât un deal

Hai, și ia-ți nora din car!

De nu-ți place cu nurori

Să nu-ți și făcut ficiori

Să-ți și făcut măgheran

Să nu să-nsoare șohan!”

după care, starostele intervenea, adresându-i soacrei mari îndemnul de a-și primi nora.

Soacra o primea cu următoarea strigătură:

„Zi-i țigan cu cetera

Să mă duc să-mi iau nora!

Frunză verde ca iarba

Haida, dragă, la mama

C-așe-o lăsat Dumnezău

Din pământ să iasă apă

Din străin, mamă și tată!

Frunză verde viore

Tu, mireasă, draga me

Bărbatu să ți-l iubești

Și pă părinți să-i cinstești

Că noi de când v-am născut

Tăt pântru voi ne-am zbătut

Și de-acum cât om putea

Tăt pântru voi om lucra

Frunză verde busuioc

S-aveți bine și noroc!”

După acest moment, continua ospățul cu muzicanți, mâncare, băutură și multă veselie.

Maria Golban Șomlea, după „Obiceiuri legate de viața omului”. Nunta, din Monografia satului Chinteni - pr. Simion Abraham